Se stie ca istoria se repeta. Oamenii informati, care au avut nesabuinta sa citeasca istorie, pot trai nefericirea de a intelege ce se intampla in contemporaneitate. Pentru a evita neplacerea de a intelege lumea, ceea ce ar putea sa ne tulbure „febra cumparaturilor”, guvernantii nostri au gasit o solutie extrem de eficienta: au comprimat orele de istorie din scoala pana la niveluri minime, care nu ne pot altera fericirea de a nu ne intelege istoria sau, Doamne fereste! prezentul. Din pacate, internetul nu participa la aceasta inspirata decizie romaneasca si contine, din fericire bine ascunsi, germenii tristetii. Ineficienta cenzurii internetului m-a facut, bunaoara, sa dau peste un titlu macabru: „Taxation as a cause of revolution„, de Jennifer Llewellyn si Steve Thompson, publicata de catre Alpha History chiar acum, in octombrie 2019. Las aici adresa URL, pentru a va ajuta sa va feriti copiii de expunerea la istorie: https://alphahistory.com/frenchrevolution/taxation/.
Citeste toate textele scrise de Petrisor Peiu pentru Ziare.com
Sper, de asemenea, ca niciun guvernant roman sa nu aiba proasta inspiratie de a citi vreodata asemenea materiale subversive si cauzatoare de depresii. Poate isi uita, sarmanii, amantele prin Maldive sau cuvintele mestesugite pe sub fotoliile confortabile ale birourilor …Rien. Adica „nimic”. Este singurul cuvant care a fost scris in jurnalul lui Ludovic al XVI-lea in data de 14 iulie 1789. In mod ironic, in dupa amiaza acelei zile, va fi cucerit simbolul L’Ancien Regime (monarhia franceza clasica); va avea loc, adica, caderea Bastiliei, Prise de la Bastille.
Istoria nu a retinut decat simbolistica acelei zile, continutul sau fiind mult mai prozaic. De fapt, jurnalul nefericitului Ludovic al XVI-lea era un soi de carnet de vanatoare, iar mentiunea „nimic” insemna faptul ca nu era programata o vanatoare, nu ca nu se va intampla nimic. Nu era programata o vanatoare pentru ca atat regele, cat si Marie Antoinette, regina, erau ocupati cu planurile de calmare a situatiei. Iar asaltul unei inchisori aproape goale (doar 7 detinuti) nu a fost chiar o epopee eroica, ci un asediu dus de doar 954 vainqueurs de la Bastille asupra unui detasament de aparare compus din 82 de invalides si 32 de grenadieri din regimentul elvetian Salis-Samade. Istoria, scrisa pentru a fascina si pentru a fi memorabila, retine doar eroismul maselor, care au cucerit si apoi demolat simbolul opresiunii regimului monarhist. La fel de simbolic, regele a aflat despre evenimente abia a doua zi dimineata, de la Francois Alexandre Frederic de La Rochefoucauld, Duce de La Rochefoucauld. Suveranul a intrebat naiv: ” Aceasta este o revolta? ” si a primit un raspuns antologic: „Nu, Sire! Este o revolutie” (Sursa: Guy Chaussinand-Nogaret, La Bastille est prise, Paris, Editions Complexe, 1988).
Ludovic al XVI-lea a avut destinul impotriva, toate intentiile sale reformiste au esuat lamentabil si el insusi a sfarsit ghilotinat, la numai 39 de ani (pe 21 ianuarie 1793), fiind, la scurt timp, urmat in lumea vesnica de catre consoarta sa, Maria Antonia Josepha Johanna, de asemenea ghilotinata pe 16 octombrie 1793. Urcat pe tron la numai 20 de ani, dupa decesul bunicului sau Ludovic al XV-lea, regele devine dupa revolutie cetateanul Luis Capet si traieste sa vada abolirea monarhiei, devenind, astfel, cel care incheie lungul sir al prea-puternicilor regi ai Frantei, chiar daca, la 1815 are loc o restaurare a monarhiei, de scurta durata, nesemnificativa la scara istoriei. Toate masurile initiate de el au fost drepte si validate de istorie: a abolit serbia, a abrogat taille (impozitul pe teren platit de tarani si mici proprietari), a abrogat corvee (impozit sub forma de zile de munca, datorat de tarani), a dereglementat piata cerealelor si a sustinut, inclusiv militar, razboiul de independenta al coloniilor americane. Ba chiar a emis istoricul Edict de la Versailles (Edictul tolerantei), prin care se recunostea statutul civil si legal hughenotilor, luteranilor si evreilor. A beneficiat de serviciile unor experimentati ministri si consilieri, precum Jean-Frederic Phelypeaux, Conte de Maurepas (decedat prea devreme, in 1781) sau autorii reformelor fiscale Anne Robert Jacques Turgot, Baron de l’Aulne si Guillaume-Chretien de Lamoignon de Malesherbes, pe care, insa, nu a stiut sau nu a putut sa ii pastreze.
Si atunci, daca toate reformele initiate de Ludovic al XVI-lea erau corecte, de ce a devenit el simbolul esecului, ultimul rege absolutist al tarii? De ce cu el s-a incheiat (practic, nu scriptic) glorioasa istorie a Frantei monarhice?
Simplu. Economia, bat-o vina, ignorarea aritmeticii, care a adus dupa sine proasta guvernare, saracirea populatiei si criza de neinvins. Plus o suma de ghinioane teribile, lebada neagra cum se numeste acum inexplicabila prabusire a vreunui lider sau partid politic.
O ciudata alianta dintre legea cererii si ofertei si meteorologie a determinat o foamete cumplita. Atunci cand tanarul rege a impus dereglementarea pietei cerealelor, tendinta initiala a fost, natural, sa conduca la cresteri masive de pret la paine; atunci cand s-au refacut noile retele comerciale si cand sa actioneze economia pana la capat si sa readuca preturile la alimente acolo unde trebuia, a venit, din pacate, o perioada secetoasa care a mentinut preturile painii la niveluri insuportabile, inducand senzatia ca reformele au adus dupa sine si scumpirile!
In mod similar, situarea Frantei de partea Statelor Unite in Razboiul de Independenta (1776-1783) nu a adus cu sine doar cucerirea insulelor Tobago si Grenada de la britanici sau infrangerea decisiva a armatei englezesti condusa de marchizul Cornwallis la Yorktown (1781) in urma asediului combinat: terestru american si naval frantuzesc. Nu, acel razboi a adus Hexagonului o factura gigantica de 1.066 milioane de livre, cauzata in primul rand de zdrobirea flotei franceze in Batalia Sfintilor (sau Batalia din Dominica, din Caraibe, aprilie 1782). Ei bine, prima mutare gresita a regimului de la Paris atunci s-a produs: genevezul Jacques Necker, ministrul de finante, a avut inspiratia(? ) sa contracteze imprumuturi externe pentru a plati aceasta factura imensa. Populismul insotea politica inca de atunci, astfel incat Necker, dorind sa spuna poporului ceea ce vroia acesta sa auda, nicidecum adevarul, a preferat sa plateasca imprumuturile fara a introduce noi taxe si fara a reduce cheltuielile publice, adica din alte imprumuturi. Si, sa vezi ce grozavie, legile economice chiar au functionat, astfel incat Parisul se imprumuta din ce in ce mai scump pentru a-si finanta datoria publica, precum Grecia din anii 2000. Nu v-am spus eu ca istoria se repeta? Brrr…
Ceea ce a cauzat Revolutia franceza, decapitarea familiei regale si sfarsitul monarhiei a fost tocmai o profunda criza economica care macina si saracea Franta de multe zeci de ani.
In primul rand, bugetul statului era marcat de deficite uriase. De exemplu, daca in anul 1661, anul in care genialul Corbet a devenit „Controleur general des finances” (ministru de finante), veniturile bugetare erau de 32 milioane de livre, in anul 1715 (la moartea Regelui-Soare), veniturile respective totalizau doar 31 de milioane de livre, desi cheltuielile crescusera de peste trei ori. Franta secolului XVIII era nevoita sa traiasca cu deficite publice enorme, din ce in ce mai mari din cauza imprumuturilor succesive. De ce? Pentru ca aparatul administrativ devenise prea mare, prea lenes si prea scump, iar veniturile erau insuficiente pentru a sustine asemenea cheltuieli.
Veniturile erau insuficiente din doua cauze majore: pe de o parte, sistemul de taxare era regresiv, adica cu cote de impozitare din ce in ce mai mci pe masura ce averea crestea, astfel incat povara fiscala apasa pe saraci (Tiers etat – a treia stare) si nu pe nobili sau pe clerici (prima si a doua stare), iar pe de alta parte, incasarea taxelor era minata de o coruptie si de o ineficienta legendare. Cum se ajunsese aici? La fel de simplu ca in orice administratie corupta, pentru ca drumul spre iad este pavat, nu-i asa?, cu intentii bune. Pentru a nu avea un aparat administrativ excesiv si pentru a reduce cheltuielile publice, regele avea la dispozitie un grup de contractori privati, numiti „Ferme generale” (ferma generala-ce frumos!), care incasau taxele vamale, accizele si orice alte taxe indirecte. Ei bine, acesti „fermiers generaux„, din cauza coruptiei generalizate si nepotismului, se imbogateau pe masura ce statul saracea. Si pentru ca orice asemanare cu realitatea romaneasca este pur intamplatoare, Franta avea 40 de „fermiers generaux„, (cam ca la noi, unul pe judet), care plateau o taxa imensa (80 de milioane de livre pentru sase ani), deductibila din incasari si pe care o „faceau” apoi intreita pe durata mandatului. Statul avea, adica, venituri fixe anuale, iar pentru ei, cerul era limita…Devenisera atat de bogati incat isi cumparau titluri nobliare si palate in jurul legendarei Place Vendome din centrul Parisului (sursa: AICI).
Pe langa acesti „fermieri generali” (care strangeau jumatate din veniturile statului), regele avea la dispozitie si colectorii proprii de impozite, care colectau impozitele directe (cam o trime din impozite). Impozitele directe erau mici dar multe: taille (contributia pentru razboi-platita doar de a treia stare, cam 20 de milioane de livre anual), capitation (taxa pe cap- platita de fiecare adult, functie de profesie), impozitul pe venit (dixieme– a zecea parte din venit la 1710) a fost redus la jumatate de catre populistul Ludovic al XVI-lea (vingtieme – a douazecea parte din venit) si gabelle – taxa pe sare, incredibil de mare (se strangea cam a zecea parte din bugetul de stat, 55 milioane de livre). Sa nu uitam nici acciza, pe alcool (aide) sau pe tutun (tabac).
Si acum sa vedem cum a pierdut tronul Ludovic al XVI-lea: razboiul l-a costat 1.066 milioane de livre, adica echivalentul a doua bugete anuale (550 milioane de livre). Omul nu a vrut sa reduca cheltuielile sau sa creasca taxele si atunci a facut ceea ce le da prin minte multor politicieni si de la noi: a luat noi imprumuturi pe care le tot „rostogolea”, la dobanzi din ce in ce mai mari.
Administratia era supra-ponderala si extrem de corupta, lucrand pentru sine, nicidecum pentru stat. Deficitele cresteau, pana cand datoria publica a ajuns la un nivel insuportabil, de vreo patru ori mai mare ca veniturile bugetare anuale, iar ministrii si nobilii de la Curte nu acceptau un nou sistem fiscal.
Moment in care ultimul Ludovic monarh absolut decide sa convoace Starile generale (Etats generaux), adica reprezentantii celor trei stari. Numai ca a treia stare se radicalizeaza, sub efectul pamfletului „Qu’est-ce que le Tiers-Etat?” al abatelui Sieyes si, in loc sa ii aprobe reformele regelui, il detroneaza si proclama republica.
Toate aceste evenimente se desfasurau la numai 74 de ani de la moartea celui mai mare rege al Frantei, Ludovic al XIV-lea, Regele Soare („Le Roi Soleil„), monarhul cu cea mai lunga domnie din istoria Europei (72 de ani, 1643-1715), punctul cuminant al dominatiei franceze asupra Europei, regele care a facut din Paris centrul si inima Europei. Ludovic al XIV-lea a condus Franta efectiv incepand cu 1661, odata cu moartea lui Mazarin, cand si-a asumat integral puterea, fara vreun interpus la sefia guvernului.
Prima si cea mai inspirata mutare a noului stapan a fost destituirea lui Nicolas Fouquet din functia de superintendent al finantelor (functie pe care a si desfiintat-o) si inlocuirea sa cu Jean-Baptiste Colbert (Controller-General of Finances- 1665). Acesta a initiat o curajoasa reforma fiscala: a redus impozitele directe (taille), a desfiintat exceptarile de la plata taxelor, a obligat functionarii publici sa intocmeasca acte regulate de evidenta a veniturilor si cheltuielilor, a introdus regimul licitatiei pentru concesionarea unor servicii in locul incredintarii directe etc. Asa incat in 1666 Franta a trecut de la deficit la excedent; serviciul datoriei publice s-a redus de la 54 de milioane de livre la jumatate, 25 milioane de livre, impozitele directe au scazut de la 42 la 35 de milioane de livre, dar cele indirecte au urcat de la 26 de milioane la 55 milioane de livre, veniturile domeniilor regale au crescut de la 80.000 livre in 1661 la 5,5 milioane de livre in 1671.
Bugetul era excedentar, adica la venituri echivalente cu 20 milioane de lire sterline, cheltuielile erau echivalente cu 11 milioane de lire sterline, rezultand un excedent echivalent cu 9 milioane de lire sterline. O alta preocupare importanta a lui Colbert a fost incurajarea productiei interne, inlesnind infiintarea de ateliere de producere de matase la Lyon, a industriei tapiseriilor (celebra casa Gobelin), a invitat producatori de sticla de Murano, otelari suedezi sau constructori de nave olandezi, totul in logica reducerii importurilor si a cresterii exporturilor.
Ludovic al XIV-lea a reformat si armata, desfiintand preeminenta rangurilor nobiliare in corpul militar si favorizand meritocratia. Grande Ordonnance de Procedure Civile din 1667 (Code Louis)a unificat procedura civila din intreg regatul. Edictul de la Fontainebleau a anulat (1685) Edictul de la Nantes, infiintand regimul privilegiat al romano-catolicismului si anuland toate drepturile hughenotilor, luteranilor si evreilor. A adaugat teritoriului francez Alsacia, Franche-Comte, Lille, Artois, Dunkerque si Roussillon. Multi ii imputa cheltuielile enorme facute cu cele trei mari razboaie pe care le-a dus (si inca doua mai mici, de fapt), care ar fi dezechilibrat structural finantele franceze. Cert este ca pe vremea lui Ludovic al XIV-lea Franta era cam singurul stat functional din Europa in acceptiunea moderna, era cea mai mare economie europeana (cam un sfert din economia intregului continent, dupa Agnus Maddisson), avea cea mai puternica armata si avea o birocratie meritocratica.
Putem sa lasam istoricilor sarcina de a explica cum a evoluat Franta de la grandoarea Regelui-Soare la tara supra-indatorata, mancata de coruptie, cu o administratie numeroasa si ineficienta, cu o armata deplorabila si cu o populatie revoltata si saracita din vremea nefericitului Ludovic al XVI-lea. Parabola celor doi Ludovici ar trebui, insa, ocolita de catre cei care nu vor sa aiba teme de reflexie, de cei care vor sa ramana in zona de confort a unei increderi oarbe in norocul propriu. Aceasta modesta amintire a unei parti din istoria Europei ar putea sa produca cute pe unele frunti, este mai comod sa fie ocolita.
Si totusi, cei care au sansa sa aleaga intre soarta lui Ludovic al XIV-lea si cea a lui Ludovic al XVI-lea nu ar trebui sa ocoleasca marile cifre care guverneaza Romania: faptul ca salariile bugetarilor sunt o treime din incasarile bugetare, faptul ca cheltuielile cu asistenta sociala impreuna cu salariile fac 70% din incasarile bugetare, faptul ca vom avea un deficit bugetar cu mult peste 3%, in crestere in anii urmatori, faptul ca tara va avea un deficit de cont curent de peste 10 miliarde de euro pentru prima data in istorie, faptul ca deficitul comertului cu bunuri va fi, probabil de peste 18 miliarde de euro.
Daca Ludovic al XIV-lea si Colbert ar avea Romania pe mana astazi, primul lucru pe care l-ar face ar fi doua-trei centrale electrice pe gaze (oricum, cu o capacitate instalata de peste 1000 Mw) si repornirea petrochimiei. Apoi ar dubla/tripla capacitatea de extractie a gazelor din depozitele subterane pentru a suprima importurile pe timp de iarna. Apoi ar dubla organic numarul de locuri de la facultatile de Automatica si Calculatoare. Apoi ar face autostrada Pitesti-Sibiu.
Daca Ludovic al XVI-lea ar avea Romania pe mana astazi ar fi atent sa nu atinga nici macar cu o floare modul in care functioneaza astazi tara. Ar contabiliza fericit cum exportam materii prime: grau, porumb, ingineri, doctori, faiantari si betonisti, eventual gaze naturale. S-ar face ca nu vede ca cerealele noastre se intorc sub forma de mezeluri importate, ca cei cinci milioane de emigranti se intorc sub forma de programe de calculator sau tehnologii sofisticate, iar gazele exportate se vor intoarce sub forma de ingrasaminte sau energie electrica.
P.S. Dar pana atunci, cred ca, inca din prima zi, Ludovic al XIV-lea l-ar chema la el pe Colbert si l-ar intreba incruntat: „Mai, Colbert, ce ne-am dori noi cel mai mult?”. Si Colbert i-ar raspunde: „120 de km de autostrada Pitesti-Sibiu, Sire”. „Ne lipseste ceva s-o facem, Colbert?” ” Pai masini avem, oameni avem, beton avem, piatra sparta avem, studii de fezabilitate, Slava Domnului! vreo 10…Aaa, bitum nu avem!” ” Cum, ma, noi nu producem bitum, dar vrem sa facem sute de kilometri de drumuri?” „Nu prea, dar noroc ca produc ungurii, luam de la ei…”
Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).
Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.
Sursa: Ziare.com
